CLACA DE LA CRAINICI

Claca este un obicei popular, uitat în timp de mare parte a comunităților rurale, la care se ,,muncea de plăcere,,, concept și el greu de agreeat de societatea modernă.

De regulă angajatul român de multinaționlă sau de orice altceva cade epuizat, moartea prin stres a devenit o noțiune destul de des vehiculată, e toropit de muncă, iși ronțăie unghiile, are fața buhăită de cearcăne, și coșmare despre termene limită și dosare peste dosare, șase zile pe săptămână  cu speranța de somn odihnitor  și relaxare totală la sfârșitul acesteia. Fără perspectivă cu un venit care îi asigură cel mult plata chiriei, mâncarea pe sponci la muncă și un oarecare ospăț în timpul rămas liber, un eventual concediu și cam atât.

De fapt angajatul român e mai clăcaș decât clăcașii de odinioară, fără să realizeze acest fapt.

13873218_1383905884969506_7390722444757922444_n13879271_1383906188302809_4234652719982225008_n

Claca era o forma specifica rentei feudale, constand din munca gratuita pe care taranul era obligat s-o presteze in folosul stapanului mosiei, dar ea si-a pierdut vechiul inteles.

În timpurile moderne românul care prinde un loc de muncă oarecum mai bine plătit, la un stăpân care se numește ,, multinațională,, este chiar fericit. Nu se mai pune în discuție statutul ,, legat de glie,, precum clăcașii de odinioară, și nici cuantumul retribuției primite pentru ,,onoarea,, de a apărea in CV-ul acestuia nume cu rezonanță în diverse domenii, mondială. Cât despre românul  umil plecat ,,la muncă,, în Europa unită, arogant cu cei de acasă, pe simplu motiv că,, stăpânul,, străin îl plătește în moneda europeană, și are unele beneficii care înseamnă că ,,visul,, de mai bine pentru care a devenit român  ,, din diaspora,, se concretizează mai rapid, în casă, mașină cont în bancă și un standard ,, occidental,, de viață, obiceiul românesc al clăcii, conotația inițială și chiar noțiunea de  clăcașii au fost șterse iar memoria resetată și acordată la noua realitate.

Claca însemna și un obicei de întrajutorare al comunității,  crearea cadrului necesar şi desfăşurarea unei munci colective ,, de plăcere,, la care oamenii munceau, cântau și dansau și erau ,,omeniți,, de gazdă neapărat cu frunte de rachie și bucate. Claca era parte integrantă a sistemul vieţii satului românesc, ea a fost răspândită pe întreg cuprinsul ţării, cu unele particularități generate de caracteristicile ocupaţiilor specifice zonelor etnografice şi de modul în care a fost practicată.

Din punct de vedere al caracteristicilor muncilor efectuate, “Clăcile” erau de mai multe feluri, fiind prestate de întrega colectivitate sau prin reprezentanţii săi, grupaţi în funcţie de vârstă şi sex (tineretul, feciorii, bărbaţii, fetele şi femeile) pentru a ajuta pe unul dintre săteni, atunci când activitatea ce trebuiau să o întreprindă, depăşea puterea de muncă a unei familii.

În Mehedinți în comunitățile rurale această ,, întovărășire,, pentru muncă se mai practică în unele zone,  doar între neamuri sau între vecini care ,, se ajută,,muncind de la unul la altul. Nu se mai veselește nimeni, a rămas valabilă doar partea care se referă la ,, cinstitul,, cu bucate și băutură.

Se practică mai ales în zona de munte, pentru că, muntenii cei care au mai rămas  învățați de traiul aspru sunt mai ,, săritori,,și mai solidari unii cu alții decât cei de la câmpie.  De regulă, oamenii de la țară angajează pentru muncile câmpului, alți consăteni care ,, lucrează cu ziua,,, asta dacă au noroc să se afle în satele lor, oameni doritori de muncă pe care îi plătesc cu 60-80 de roni pe zi cărora le asigură trei

mese zilnice, cafea și tutun și bineînțeles băutură, să meargă sapa,,cu spor,,.

Sezătoarea, obicei diferit de clacă, unde oamenii satului se adunau fiecare cu oarece aveau de lucru, pentru ei înșiși, mai mult ca o formă de socializare, și de petrecere a rămas la modul de obicei popular prezentat la căminele culturale sau la diverse manifestări care se referă la tradiții populare. În trecut,  vechea,, Clacă,, rezolva lucrările de interes obștesc indiferent că era vorba de amenajarea drumurilor sau a podurilor, de întreținerea pădurilor, pășunilor și fânețelor sau a unor chestiuni mai complicate care țineau fie de angajarea unor lucrări agricole ce necesitau mai multă forță de muncă sau de ridicatul locuințelor, săpatul fântânilor zidirea de biserici care se făceau printr-un efort colectiv. Ziditul bisericilor în ziua de azi presupune un mare efort, dar la care colectivitățile încă rezonează. Ca exemplu stă biserica din

Gornovița, în nordul Mehedințiului. Ea a fost ridicată cu ajutorul financiar al unor oameni de bine, dar puținii săteni din Gornovița s-au organizat de către ,, muma,, Ganțu astfel că pe parcursul a multor ani în care s-a lucrat la biserică, echipele de muncitori au primit mâncare de la oamenii din sat. Găteau cu rândul și se știa foarte clar în fiecare zi, cine și ce gătește, cine coace pâinea și unde se pune masa.

Sătenii ,, se chemau în clacă,, de arat, de semănat de prășit, la cosit, la despănușat de porumb, la adunat de piatră și de lemn pentru construcții la făcut de ,, vălătuci,, la lipit și acoperitul caselor. Un alt tip de clacă se făcea pentru pregătirea zestrei fetelor .

Acum în localitățile rurale ,, democrate,, lucrările de interes obștesc sunt rezolvate de către primar, pe alte căi decât cele de odinioară, iar ,,în slujba comunității,, noțiune atât de vehiculată în ziua de azi, prestează eventual sătenii, care fără venituri fiind primesc sub diverse forme celebrele ,,ajutoare sociale,,.

De obicei,,Clăcile,, se făceau într-o zi de sărbătoare pentru a participa cât mai multă lume. ,,Munca de plăcere,, se împletea cu petrecere, se spuneau snoave, povești, ghicitori, se cânta iar la terminatul lucrului se făcea horă sau joc. ,,Gazda clăcii,, avea datoria de a-i ,,omeni,, pe participanți cu mâncare și băutură.

Astăzi țăranii au uitat aproape definitiv de acest obicei al ,, clăcii, cu schimbul său de servicii benevole între membrii comunități, care menținea menținea unitatea între săteni, oferea tinerilor posibilitatea de a se cunoaște pentru a se căsători,  și nu în ultimul rând un spațiu  pentru creații folclorice. Țăranii actuali s-au orășenizat și preferă să muncească cu ziua, decât să mai participe la ,,clăci ,,cunoscute ca formă de ajutorare peste tot, și în toate timpurile

În satul Crainici, comuna Bala, din partea de nord a  județului Mehedinți, o zonă cu bogate tradiții folclorice care au fost puse în

valoare și aduse în fața lumii de către profesorul Cornel Boteanu, în foarte multe lucrări scrise cu dragoste, cu migală s-au găsit niște oameni inimoși care au dorit să reînvie tradiția . Să reînnoade peste timp un fir ce s-a pierdut în negură, nu doar să prezinte un obicei popular ci chiar să convingă oamenii să practice, să apeleze la obiceiul ,, clăcii,, ca la o ,,instituție,, de ajutorare, ca un instrument de coeziune socială care aduce beneficii nesperate.

Delia Mladen o doamnă cu mare dragoste față de tradițiile populare, o nostalgică a vieții idilice de odinioară a fost aceea care a inițiat acest lucru.

S-a început timid, cu o comunitate de femei în vârstă din sat, care au început să fie ,,găzdoaie,, pe rând. Și au văzut că se poate, și că o ,,clacă,, de treburi domestice ajută. Se muncește cu spor dar și cu voie bună, iar lucrurile merg cum se spune ,, strună,,.

Pentru ca tradițiile să nu piară, pentru ca oamenii să vadă frumusețea costumelor populare din zona de munte, să cunoască obiectele din gospodărie de care oamenii se servesc și azi, același grup a donat costume, scoarțe și macate, legături, furci de tors, alte obiecte și chiar un război de țesut funcțional, au convins pe cei care conduc comuna și au transformat un vechi restaurant într-un Muzeu al Satului. Au adunat în acestă ,, ladă de zestre,, cele mai frumoase și reprezentative costume populare, moștenirea ce trebuie să ducă tradiția mai departe. Au mers și mai departe astfel că și –au luat trăiștile, razboiul de țesut, furcile, costumele populare de sărbătoare toată ,,recuzita, au mers în

alte comune și au provocat gospodarii de acolo să participe la ,,clacă,, să devină ei înșiși gazde. Apoi s-au gândit că pot aduce claca și în inima orașului. Așa că s-au pus și-au suflecat mânecile, au făcut mălai, gogoși dulcețuri, ,,zară,, și alte finețuri de acasă și au purces la Cetatea Severinului, la Castelul Artelor , la Pădurea Crihala să le arate orășenilor cum muncește, cum se veselește lumea la sat. Și le-a reușit.

Gabriela Pogaci20120101_04015120120101_04152520120101_04160720160423_17324620160423_18101120160423_19483520160423_17351720160423_17325920160423_17352320160423_180806

13781856_1383906228302805_1434225459378443247_n

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s